Sindromul de imunodeficiență dobândită (S.I.D.A.)
Sindromul de imunodeficiență dobândită (SIDA) este o boală specific umană și foarte contagioasă, produsă de virusul HIV (1 și 2). Virusul HIV 2 se deosebește de virusul HIV 1 și antigenic și printr-o evoluție mai lentă a bolii și prin contagiozitate, care pare a fi mai mică pentru HIV 2 decât pentru HIV 1.
Primele cazuri de SIDA s-au semnalat pentru prima dată în anul 1981 în SUA, dar studierea ulterioară a unor seruri păstrate de la anumiți bolnavi decedați fără diagnostic, a permis diagnosticarea retroactivă a infecției încă din anul 1950. Se pare însă că primele cazuri de SIDA ar fi apărut cu 150-160 de ani anterior în Africa Centrală, de unde apoi s-a extins în restul lumii.
Infecția cu virusul HIV (Human Immuno-deficiency Virus) este o pandemie, căci practic afectează toate țările lumii, în 1996 existând 22,6 milioane de persoane infectate cu HIV. Gradul de propagare a infecției în populație diferă de la o regiune la alta a globului. Astfel, din totalul de 22,6 milioane de persoane infectate cu HIV, 62,9% se găsesc în Africa, 23,4% în Asia, 11,2% în America, 2,4% în Europa și 0,1% în Oceania.
Și căile de transmitere a infecției diferă de la o regiune la alta. Astfel, în SUA, Europa de Vest și Australia, predomină căile de transmitere homosexuală și parenterală la toxicomanii i.v. (peste 50% din totalul homosexualilor, raportul bărbați/femei infectate fiind de 10/1, iar transmiterea maternofetală este redusă (1,5% din totalul copiilor nou născuți).
În Africa și bazinul Caraibelor, predomină calea de transmitere heterosexuală (raportul afectării sexelor este de 1/1) și parenterală, iar transmiterea maternofetală este foarte mare (35% din totalul nou născuților).
Pentru Asia, Orientul Mijlociu, Europa de Est și bazinul Pacific, lipsesc datele necesare pentru aprecierile statistice, dar se apreciază că în Asia asistăm la un ritm dintre cele mai rapide de extindere a epidemiei.
Pentru răspândirea bolii sunt necesare trei elemente de bază, trei condiții obligatorii ca în cazul oricărei boli transmisibile și anume:
- Rezervorul de infecție (sursa de infecție).
- Căile de transmitere ale infecției.
- Organismul receptiv.
Rezervorul de infecție (sursa de infecție) este strict uman, prin pacienții în orice stadiu de evoluție a infecției. De reținut că contagiozitatea începe după aproximativ 3 săptămâni de la infecție și durează toată viața. Prin urmare, o persoană odată infectată devine sursă de infecție și rămâne ca atare toată viața.
Căile de transmitere ale infecției sunt:
- prin contact sexual cu un partener infectat cu virusul HIV. Această cale de transmitere este cea mai frecventă în lume, virusul HIV fiind prezent în secrețiile vaginale și în spermă. Orice formă de raport sexual poate transmite infecția (heterosexual, homosexual, oral, anal).
- prin sânge și prin derivate de sânge infectate cu virusul HIV, deoarece, deși se face un triaj riguros al donatorilor de sânge, există totuși riscul transmiterii infecției în cazul în care donatorului i s-a recoltat sânge înaintea apariției în circulație a anticorpilor anti-HIV, care permit diagnosticul de infecție. Anticorpii anti-HIV apar abia după 3-6 luni de la momentul infectării cu HIV, timp în care bolnavul nu prezintă nici un simptom care să-l alerteze.
- de la mamă la fat: în timpul sarcinii, prin placentă (sub 5% din cazuri); în momentul nașterii (peste 90% dintre cazuri); după naștere, cu ocazia suptului, fie datorită unor mici sângerări mamelonare, fie direct prin lapte, unde virusul se găsește în titru infectant, dar și prin îngrijiri neadecvate ulterioare.
- prin instrumentar chirurgical nesterilizat, utilizat în diverse intervenții stomatologice, ginecologice, chirurgicale, prin refolosirea seringilor și acelor de unică folosință, prin folosirea unor instrumente specifice infectate (de la o persoană infectată HIV la una sănătoasă) la efectuarea manichiurii, pedichiurii, la bărbierit etc.
Infecția cu virusul HIV nu poate fi transmisă prin insecte înțepătoare (țânțari, păduchi, purici, căpușe etc.), pe cale digestivă sau aerogen, prin sărut, printr-o strângere de mână, prin îmbrățișare, prin veselă și tacâmuri, prin folosirea în comun a telefoanelor și a diferitelor obiecte (scaun, birou etc.), prin simpla vecinătate la locul de muncă cu un infectat cu HIV etc.
Organismul receptiv. Receptivitatea este generală, încât orice persoană căreia i-a pătruns în sânge virusul HIV printr-una din căile de transmitere menționate, face boala.
Să vedem acum cum evoluează infecția cu virus HIV.
După 3-4 săptămâni de la contactul infectant, la 20-30% dintre persoanele infectate apare o stare subfebrilă, însoțită de simptome necaracteristice, care pot simula o gripă; dureri articulare și musculare, transpirații, angină eritematoasă, cefalee, astenie etc. Aceste simptome dispar după 2-4 săptămâni.
Urmează o lungă perioadă de evoluție asimptomatică, în care deci bolnavul nu prezintă nici un semn de boală, care durează între 2 și peste 10 ani, în funcție de: calea de inoculare și masivitatea infecției (mai scurtă la cei cu infecție după transfuzie), vârstă (mai scurtă la sugari) etc.
Acestei perioade care durează între 2 și peste 10 ani, i se disting două perioade consecuvite:
- perioada de latență, în care pacientul este contagios, dar fără anticorpi anti-HIV în sânge. Așa cum am spus, anticorpii apar după o perioadă de 1 -3 luni de la data contactului infectant, dar s-au descris și cazuri cânt anticorpii anti-HIV au apărut și între 1-4 ani.
- După perioada de latență, urmează perioada în care organismul produce anticorpi anti-HIV, care însă nu-l pot apăra de infecție. Sunt unele teste care depistează prezența în sânge a anticorpilor anti-HIV (exemplu textul ELISA), în timp ce altele pot detecta virusul ca atare.
Testul ELISA depistează numai starea de purtător HIV, fără a da informații despre gravitatea infecției și nici dacă (din momentul apariției anticorpilor anti-HIV) trecerea de la seropozitivitate la boala SIDA se va face mai devreme sau mai târziu.
Datorită faptului că anticorpii anti-HIV apar în sânge la un interval de 1-3 luni de la data contactului infectant, în această perioadă, deși persoana este seronegativă, este infectantă HIV pentru persoanele cu care întreține relații sexuale. De aceea, un singur test ELISA nu este relevant, din care cauză el trebuie repetat la un interval de timp stabilit de medic.
După perioada de evoluție care durează, așa cum am spus, între 2 și peste 10 ani, în care bolnavul nu prezintă nici un semn de boală, apar simptomele sugestive ale infecției cu HIV care constau din:
- mărirea de volum a diferitelor grupe de ganglioni limfatici: cervicali, inghinali, axilari, submaxilari etc., care sunt de obicei nedureroși, persistă cel puțin 2-3 luni și se remit spontan.
- scăderea nejustificată în greutate cu peste 10%.
- diaree persistentă peste o lună (1-3 scaune zilnic).
- febră persistentă, inexplicabilă, cu durată care depășește 3-4 săptămâni.
- astenie nejustificată.
- transpirații nocturne, cefalee.
- tulburări nervoase.
La copii, printre primele manifestări sugestive s-au descris mai ales parotidita cronică bilaterală și oprirea în dezvoltarea staturo-ponderală.
Datorită faptului că infecția cu virusul HIV (1 și 2) produce degradarea specifică, lent progresivă, a mecanismelor de apărare ale organismului la infecții și la tumori, pacientul contractează diverse infecții „oportuniste” (virale, bacteriene, micotice), poate dezvolta diverse tumori sau poate suferi afectări ale sistemului nervos central care antrenează sfârșitul letal. Infecțiile oportuniste sugestive pentru această fază evolutivă sunt expresia scăderii capacității de apărare la infecții: pneumonii recidivante, candidoză orofaringiană și/sau genitală, herpes zoster, veruci vulgare etc.
Treptat, pe fondul acestor manifestări prezente tot mai frecvent, și la intervale tot mai scurte, se instalează manifestările clinice definitorii stadiului evolutiv de SIDA, considerate ca ultima fază evolutivă cea mai gravă și de obicei fără întoarcere.
SIDA constituie deci etapa finală (ultimă) a evoluției infecției cu virusul HIV, cea mai gravă, cu evoluție ireversibilă spre deces. Durata acestei faze variază de la câteva luni la 1-2 ani (în cele mai fericite situații). Până în prezent nu s-a descoperit un tratament eficient sau vaccin împotriva SIDA. Medicamentele existente încetinesc progresia infecției, dar nu o stopează și, cu atât mai mult, nu o vindecă. Tratamentul poate numai prelungi supraviețuirea și îmbunătăți calitatea vieții celor afectați.
Ținând seama de căile de transmitere cunoscute și de posibilitățile actuale terapeutice reduse, se estimează că numărul de persoane infectate va crește, iar între 5 și 10 milioane de copii vor pierde prin SIDA unul sau ambii părinți.
Sunt regiuni în lume în care mortalitatea prin SIDA tinde să devină predominantă. Astfel, în regiunea sudică a Ugandei, peste 45% dintre decese (circa 90% la persoane de vârstă între 25 și 35 de ani) sunt prin SIDA.
În România, numărul copiilor infectați HIV este deosebit de mare (6.931 în 1997), încât ei reprezintă peste jumătate din copiii infectați HIV din Europa.
Nu vom ști niciodată numărul persoanelor infectate cu HIV, deoarece după contactul infectant urmează o lungă perioadă de evoluție a bolii, cuprinsă între 2 și peste 10 ani, în care bolnavul nu prezintă nici un semn al bolii. Din această cauză infecția cu virusul HIV este comparată cu un ghețar, al cărui vârf, care se vede plutind deasupra apei, reprezintă cazurile ajunse la stadiul de boală (SIDA), în timp ce partea nevăzută, rămasă sub apă, reprezintă cazurile celor infectați cu HIV, dar care neprezentând nici un simptom, se socotesc sănătoși până când vor fi depistați.
Așa cum spuneam, persoana infectată cu virusul HIV este contagioasă începând după 3 săptămâni de la infecție, iar anticorpii anti-HIV, care permit diagnosticul, apar în sânge abia după 3-6 luni de la momentul infectării. în acest timp bolnavul nu prezintă nici un simptom, deci nu știe că este bolnav, din care cauză el poate dona sânge și astfel transmite boala celui care a primit transfuzia, poate duce o viață sexuală normală și asfel își poate infecta partenerul, iar femeile, dacă rămân însărcinate, pot transmite boala nou născuților. Cum zilnic sunt infectate câteva mii de noi persoane, riscul transmiterii infecției este imens, atâta timp cât acestea nu sunt depistate și conștientizate atât asupra faptului că pot transmite boala, cât și asupra faptului că sunt obligate să ia măsuri pentru a preveni infectarea altor persoane. Pentru ca infecția să se transmită de la persoana infectată Ia cea sănătoasă, trebuie ca virusul HIV, conținut în sângele, sperma, secrețiile vaginale sau laptele mamei infectate, să găsească o poartă de intrare, o rană minusculă, prin care să pătrundă în circulația sanguină a persoanei sănătoase.
Cea mai des întâlnită cale de transmitere a virusului este cea a raporturilor sexuale. Dacă la început predomina calea de transmitere homosexuală (peste 73% din cazuri în SUA), astăzi numărul infecțiilor cu virus HIV a crescut și în cazul raporturilor sexuale normale (heterosexualitate), când unul dintre parteneri este infectat.
De multe ori cei infectați cu virus HIV sunt bisexuali — unii căsătoriți — și-și îmbolnăvesc soțiile, concubinele sau prostituatele cu care au raporturi sexuale. Trăind într-o societate secularizată, nu este de mirare că numărul infecțiilor cu virus HIV, apărute în urma raporturilor sexuale normale este tot mai mare, deoarece, pe de o parte, asistăm la creșterea prostituției clandestine, la înmulțirea raporturilor sexuale extraconjugale și a obiceiului de a avea multipli parteneri sexuali, iar pe de altă parte, pentru că în societatea secularizată în care trăim, se vorbește despre dreptul persoanei de a dispune de corpul său, dar nu se amintește nimic despre învățătura de credință a Bisericii, care ne spune: „Au nu știți că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum. Fugiți de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârși omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării, păcătuiește în însuși trupul său. Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu…? (I Corinteni 6, 15-19).
Mântuitorul condamnă chiar și numai intenția de a desfrâna, zicând:
, Oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui”. (Matei 5, 28).
Cum putem preveni răspândirea acestei teribile boli care provoacă atâta suferință semenilor noștri, care provoacă îmbolnăvirea și moartea atâtor persoane care aparțin grupurilor de vârstă cele mai productive, obligând bunicii să aibă grijă de copiii bolnavi sau de nepoții rămași orfani, în timp ce copiii și adolescenții sunt nevoiți să muncească pentru a-și întreține familia?
În primul rând printr-o amplă activitate de educație sanitară a populației, care trebuie să știe să prevină contaminarea cu virusul HIV. În acest scop, vor fi utilizate presa, radioul, televiziunea, tipărirea de broșuri etc.
În al doilea rând, prin depistarea celor care au anticorpi anti-HIV în sânge, cu ajutorul testului ELISA. Pentru aceasta, trebuie să cunoaștem așa-zisele „grupuri cu risc crescut”, adică grupurile sociale unde infecția HIV este mult mai frecventă decât la restul populației. Din aceste grupuri cu risc crescut fac parte:
- homosexualii, prostituatele, toxicomanii (aceștia își administrează dozele pe cale injectabilă, folosind mai multe persoane aceeași seringă nesterilizată);
- persoanele care au multipli parteneri sexuali;
- persoanele care au și alte infecții cu transmitere sexuală;
- persoanele care au raporturi sexuale extraconjugale;
- persoanele care au făcut transfuzii cu sânge necontrolat (perioada 1987-1990);
- copiilor la care unul din frați sau părinți sunt infectați cu virus HIV;
- persoanelor care donează sânge;
- gravide.
Testul ELISA se mai face la cererea pacientului sau prenupțial, în scop de depistare.
Oamenii trebuie să știe că virusul HIV nu este rezistent în mediul ambiant, el neputând trăi decât în celulele pe care le-a atacat și se transmite o dată cu ele. Acest virus este sensibil la antisepticele și dezinfectantele utilizate în spitale. Măsurile preventive luate pentru celelalte boli infecțioase sunt eficiente și pentru HIV. Transmiterea și profilaxia acestei boli este asemănătoare cu a hepatitei B. De aceea, purtătorii de HIV sau bolnavii de SIDA pot rămâne în mijlocul familiei sau pot fi internați în spital, dacă este cazul, fără pericol pentru ceilalți, cu obligația de a se respecta câteva reguli: obiecte personale, cameră separată, utilizarea halatului și a mănușilor de către personalul medical, dezinfecția materialelor care ies de la bolnav etc.
Societatea umană nu este inactivă și luptă pentru combaterea acestei boli. Să vedem care trebuie să fie și atitudinea noastră față de cei infectați HIV, în lumina învățăturii de credință a Bisericii noastre strămoșești.
În fața suferinței și a bolii, care macină sănătatea omului, Biserica ne învață că așa cum ayem datorii față de suflet, tot așa avem datorii și față de trup, de a cărui sănătate trebuie să ne îngrijim, pentru folosirea lui în slujba lui Dumnezeu și a aproapelui.
Și Sfântul Vasile cel Mare ne spune că trupul bolnav trebuie îngrijit cu „mijloace pe care însuși Dumnezeu le-a destinat acestui scop: medicamente și arta medicală”.
Și tot Sfântul Vasile cel Mare spune că „viața, care este cel mai prețios dintre toate lucrurile, devine o povară dacă nu poate fi trăită în sănătate”.
Pentru însănătoșire se recomandă și mijloace supranaturale, ca rugăciunea și Sfânta Liturghie. Prin rugăciune sufletul se deschide către Dumnezeu, așa cum ochii se deschid către lumină, pentru ca energia lui Dumnezeu să pătrundă în ființa omului ca să-l vindece de suferință, în Hristos.
Sfinții Părinți au acordat trupului importanța cuvenită, deoarece el „este însoțitorul nedespărțit al sufletului și organul de realizare a hotărârilor sau atitudinilor luate împreună. Sufletul se mântuiește sau se osândește împreună cu trupul”.
„Trupul a fost creat, ca și sufletul, de Dumnezeu și, deci, merită aceeași atenție și îngrijire ca și sufletul”, întrucât el este „slujitor al sufletului”. Această îngrijire nu trebuie însă să fie exagerată, căci zice Sfântul Apostol Pavel: „nu purtați atâta grijă de trupul vostru, încât să-i deșteptați dorințele” (Romani 13, 14).
Și mănăstirile noastre s-au îngrijit de alinarea suferințelor și tămăduirea celor bolnavi, în bolnițele din incinta lor.
Așadar, atunci când semenul nostru este bolnav, avem datoria să fim lângă el și să-l ajutăm în încercarea prin care trece, cu tot ceea ce putem, deoarece atunci el are nevoie, mai mult ca oricând, de ajutorul și dragostea noastră.
Biserica trebuie să desfășoare o activitate intensă pentru ca persoanele infectate cu HIV să nu fie tratate precum odinioară leproșii, pentru a nu se simți izolate și părăsite, așa cum s-a întâmplat la începutul apariției temutei boli, când nu se cunoșteau nici agentul cauzal, nici căile de transmitere. Atunci s-a asistat la o serie de atitudini reprobabile, ca: bolnavi abandonați de familie, bolnavi refuzați de personalul de îngrijire din spitale, bolnavi refuzați de cămine sau colectivități. S-a propus atunci chiar înființarea unor servicii medicale speciale, izolate, asemănătoare leprozeriilor, numite „sidatorii”.
S-au găsit atunci medici și cadre medicale cu dragoste față de aproapele, care nu și-au părăsit bolnavii, pe care i-au îngrijit, fără ca nici unul dintre ei să se îmbolnăvească. În acest fel, s-a ajuns la concluzia că boala nu se transmite prin vorbire, tuse, strănut, lacrimi, urină sau prin simpla intrare în camera bolnavului, ori printr-o strângere de mână a acestuia.
Trebuie să ne străduim ca purtătorii de HIV să rămână în mijlocul familiei și al colectivității, unde trebuie să-și continue activitatea profesională, pentru a trăi în comuniune cu semenii lor și pentru a nu se simți marginalizați.
De-a lungul existenței sale bimilenare, Biserica a cultivat în rândul credincioșilor săi un respect deosebit față de familie, deoarece ea a fost instituită de Dumnezeu și ridicată de Domnul nostru Iisus Hristos la rangul de taină. Sfântul Apostol Pavel spune: „Cinstită să fie nunta întru toate și patul nespurcat, iar pe desfrânați îi va judeca Dumnezeu” (Evrei 13, 4). În zilele noastre însă, într-o societate secularizată, s-au uitat valorile moral-creștine tradiționale, din care cauză este afectată familia, care se dezbină, se înmulțesc divorțurile, copiii sunt părăsiți și lăsați pe străzi în voia sorții, iar păcatele împotriva firii sunt legalizate, deși Biserica amintește mereu că trupul nostru este templu al Duhului Sfanț, care transfigurează întreaga ființă a omului și ne ajută să convertim energia care alimentează patimile, în energie pusă în slujba virtuții.
Biserica iartă pe cel care vine să se spovedească cu părere de rău pentru păcatele săvârșite și cu dorința sinceră de a nu le mai face, după porunca Mântuitorului (Matei 18, 21-22), dar nu îngăduie păcatul ca atare. Iar homosexualitatea – despre care am amintit – este un păcat strigător la cer, condamnat de Sfânta Scriptură (Romani 1,26-27), deoarece duce la dezintegrarea ființei umane, a familiei și a societății.
În Vechiul Testament se spune: „Să nu te culci cu bărbat ca și cu femeie; aceasta este spurcăciune” (Levitic 18, 22).
Iar în Noul Testament, Sfânul Apostol Pavel spune despre păcatul împotriva firii (homosexualitatea): „Pentru aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci și femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea și bărbații, lăsând rânduiala cea după fire a părții femeiești, s-au aprins în pofta lor unii pentru alții, săvârșind rușinea și luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Romani 1, 26-27).
Homosexualitatea nu trebuie privită ca o boală care ar avea cauze genetice, endocrine sau psihiatrice, ci ca un viciu, ca o patimă care influențează negativ individul, familia și societatea. Iar cauza patimilor fiind uitarea de Dumnezeu, „tămăduirea de ele trebuie să înceapă de la credință, care va pune stavilă egoismului, ce va duce la înfrânarea poftelor trupești și a mândriei, prin smerenie”.
În privința prostituției, care este o dorință neînfrânată după desfătări trupești, trebuie să spunem că și acest păcat lovește în familie și societate. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul… Au nu știți că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând, deci, mădularele lui Hristos, le veți face mădularele unei desfrânate? Nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi?” (Evrei 6, 13-19).
Desfrânarea duce la istovirea puterilor fizice și intelectuale, la contractarea de boli grave, la divorțuri, la tulburarea relațiilor dintre oameni, dând naștere la adultere, violuri, la părăsirea copiilor de către părinți, fiind o adevărată plagă socială. Și în acest caz Biserica iartă pe păcătosul care se spovedește, căindu-se amarnic pentru că, prin păcatele sale, L-a batjocorit pe Domnul nostru Iisus Hristos și L-a răstignit „a doua oară”. (Evrei 6, 6).
Cineva spunea că la Judecata de apoi, nu numai Cain va fi întrebat de ce l-a omorât pe fratele său Abel, ci și Abel va fi întrebat ce a făcut pentru ca fratele său să nu ajungă ucigaș. Noi ce am făcut pentru ca aproapele nostru să nu devină homosexual, toxicoman etc., pentru că aceștia nu mai pot face deosebirea între bine și rău, între virtute și păcat, din cauză că nu cunosc valorile morale și frumusețile spirituale ale neamului nostru creștin. Noi suntem mădularele trupului tainic al lui Hristos care este Biserica și dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună (I Corinteni 12, 26-27). De aceea avem datoria să oferim semenilor „o altă viziune asupra lumii, decât cea secularizată și autonomă, capabilă să convertească energiile tinerilor în orientări duhovnicești, care să dea sens vieții lor”.
Creștinismul „nu disprețuiește trebuința unirii trupești între bărbat și femeie. Dar socotește că numai în căsătorie ea devine un mijloc de unire sufletească completă, sau o adâncește tot mai mult pe aceasta. Deci aprobând căsătoria pentru satisfacerea trebuinței de unire trupească între bărbat și femeie, consideră această unire în același timp ca mijloc de promovare a unirii sufletești”.
De aceea creștinismul „nu cunoaște decât două atitudini drepte față de pofta tmpească: sau înfrânare totală de la ea în afara căsătoriei, sau o folosire a satisfacerii ei ca mijloc de unire sufletească și de înaintare în ea. Satisfăcută în afara căsătoriei, pofta trupească îl robește pe bărbat în așa măsură, că nu mai vede în femeie decât un instrument al satisfacerii ei, și viceversa”.
Aceeași atitudine de condamnare are Biserica și pentru folosirea drogurilor, care fac din semenii noștri robi ai acestor patimi, iar „patima reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea ființa omenească”. Lupta cu patimile este mijlocul prin care ne purificăm interior.
În urma celor expuse, putem desprinde următoarele concluzii:
- SIDA trebuie privită ca oricare altă boală, iar față de omul bolnav, creștinul are datoria să îl ajute cu tot ceea ce poate, pentru că atunci el are nevoie mai mult decât oricând, de ajutorul și dragostea noastră. Dacă Dumnezeu iubește pe om atât de mult încât „pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16), tot cu iubire trebuie să privim și noi pe semenul nostru aflat în suferință.
- Persoanele infectate cu virusul HIV nu trebuie să fie părăsite și marginalizate, știut fiind că Biserica s-a îngrijit, de la începuturile ei, de bolnavi, după cuvântul Mântuitorului care spune: „Bolnav am fost și M-ați cercetat” (Matei 25, 36), deoarece.noi suntem „trupul lui Hristos și mădulare (fiecare) în parte. Și dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună” (I Corinteni 12, 26-27).
- Între preot și medic trebuie să existe o strânsă conlucrare în beneficiul bolnavului. Preotul trebuie să fie prezent în familie, în școală, în spitale, în unități militare și penitenciare. El trebuie să acorde asistență religioasă celor bolnavi și să facă neîncetat educație moral-religioasă tineretului și tuturor credincioșilor, pentru ca aceștia să cunoască și să trăiască după principiile învățăturii creștine ortodoxe.
- Copiii rămași orfani în urma decesului părinților bolnavi de SIDA trebuie ajutați material, deoarece de foarte multe ori, ei rămân în îngrijirea bunicilor.
- Biserica va cultiva neîncetat în rândul credincioșilor, respectul față de familie, deoarece ea a fost instituită de Dumnezeu la creare și ridicată de Domnul nostru Iisus Hristos Ia rangul de Taină.
Tinerii trebuie să-și păstreze castitatea înainte de căsătorie, iar soții, fidelitatea în căsnicie, deoarece prin Taina Nunții, legătura naturală a căsătoriei a fost înălțată „la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică”.
Atunci când familia va fi privită și respectată din această perspectivă, când păcatul împotriva firii va fi stigmatizat de întreaga societate, când prostituția nu-și va mai găsi locul printre creștinii care respectă învățătura de credință creștină ortodoxă, atunci și numărul bolnavilor de SIDA va scădea până la dispariție.
- Nu suntem de acord cu recomandarea acelora care spun ca femeilor infectate cu virusul HIV să li se întrerupă sarcina din cauza riscului transmiterii bolii nou-născutului, deoarece avortul înseamnă omucidere.
Socotim o blasfemie recomandarea unora de a se folosi o linguriță pentru fiecare persoană care se împărtășește, pe motiv că, folosind aceeași linguriță pentru toți credincioșii, s-ar putea transmite SIDA. În decursul celor două mii de ani de existență a Bisericii, nicăieri nu s-a comunicat vreun caz de transmitere a vreunei boli pe această cale. Cei care gândesc așa sunt necredincioși.
Sfânta împărtășanie (Euharistia) este mijloc de comuniune între credincios și Hristos. În Sfânta împărtășanie avem atât Trupul, cât și Sângele lui Hristos, dar și pe Hristos însuși, pe Hristos Dumnezeu, Care a spus: Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el (Ioan 6, 56). Creștinul se apropie de Sfântul Potir cu conștiința că „împărtășirea cu Sfintele Tale Taine, Doamne… să-mi fie mie spre tămăduirea (vindecarea) sufletului și a trupului… spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”.
Deci Sfânta împărtășanie nu numai că nu ne poate îmbolnăvi, dar ea ne vindecă nu numai sufletul, ci și trupul, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos este Doctorul nu numai al sufletelor, ci și al trupurilor noastre.
- Atitudinea Bisericii față de păcat este de condamnare a lui, fie că este vorba despre avort, desfrânare, homosexualitate etc., și de iertare a omului păcătos care se căiește pentru păcatele sale pe care le mărturisește duhovnicului.
Spiritualitatea creștină nu luptă împotriva trupului ca atare, fiindcă este creat de Dumnezeu, „ci împotriva patimilor trupești, ca mișcări iraționale, care vatămă ființa umană, pe care tinde să le convertească prin lucrarea Duhului Sfânt în Hristos și Biserică, în mișcări raționale, potrivit firii trupului, adică în virtuți, menite să contribuie la transfigurarea omului întreg”. Așadar, „mișcările pătimașe ale trupului sunt convertite, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, în energii pozitive, pentru ca omul să înainteze în virtute, fără să-și autoflageleze trupul”. Într-o astfel de viziune, morala nu înseamnă inhibarea sau reprimarea instinctelor, ci convertirea sau transfigurarea energiei pusă în slujba patimilor și păcatului, în energie care susține procesul de desăvârșire a ființei umane în Hristos.
Scopul spiritualității creștine nu constă în reprimarea trupului și a părții pasionale din om, ci în mutarea sau conversiunea ei de la rău spre bine, prin Duhul Sfânt.
Caracterul dinamic al spiritualității se descoperă în acest proces de conversiune și de transfigurare a energiei, care îi dă omului posibilitatea să propășească pe calea desăvârșirii și asemănării cu Dumnezeu.
În această perspectivă, morala creștină nu se impune din afară ca ceva străin ființei umane, ci își găsește suportul în acest proces de conversiune și transfigurare lăuntrică a omului.
Sursa: ,,Teologie și medicină pentru familie”, de Dr. George Stan, o lucrare de mare valoare, pe care o recomand. Îți poți achiziționa această lucrare de aici: link-2.
VREAU SĂ TE ROG CEVA: Dacă ai găsit erori în acest articol, sau dacă apreciezi că sunt necesare înlocuiri sau completări, te rog să nu eziţi să mă anunţi. Părerea ta contează foarte mult pentru mine, în primul rând pentru că eşti cititorul meu, iar în al doilea rând pentru că mă va ajuta să îmbunătăţesc articolul, spre a-l face cât mai util pentru tine şi ceilalţi cititori. În josul paginii ai un formular pentru comentarii, unde îţi poţi expune părerea. Îţi mulţumesc şi aştept cu interes părerea ta!
Interesant articol si bine documentat!
Foarte bine scris articolul dumneavoastră.