„La mulți ani” Mihai Eminescu

Chiar dacă nu mai este prezent cu trupul printre noi,  prin operele sale de excepție Mihai Eminescu este încă viu, și pe aceasta cale îi urăm un sincer „La multi ani!!!” . In acelasi timp ne rugam ca Dumnezeu sa îl odihneasca în pace.

Astăzi, 15 ianuarie 2016, se împlinesc 166 ani de la nașterea marelui poet.

Din respect pentru ceea ce a însemnat, și înseamnă Mihai Eminescu pentru cultura României, Camera Deputaților a adoptat, la 16 noiembrie 2010, un proiect de lege, prin care ziua de naștere a lui Mihai Eminescu a devenit Zi a Culturii Naționale, act normativ ce a întrunit 175 de voturi favorabile, unul împotrivă și două abțineri.

Astfel, în această zi sărbătorim și Ziua Culturii Naționale.

Pe lângă faptul ca a fost un poet de excepție, Mihai Eminescu a fost și un om de o spiritualitate deosebita.

Crescut în spirit creștin, Mihai Eminescu a fost un adevărat mărturisitor de credință creștin ortodoxă.

Cel mai reprezentativ text scris de Eminescu cu privire la creștinism este articolul „Și iarăși bat la poartă”, publicat în ziarul „Timpul”, la 12 aprilie 1881:

„Iată două mii de ani aproape de când au ridicat popoare din întuneric, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Budha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-Tse, asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, ci pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ față de semenii lui; şi Socrat a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a Antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la Tatăl-Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe Sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă. (…) Prin iubire, El a făcut cearta între voințe imposibilă. Când iubirea este, și ea este numai când e reciprocă, și reciprocă absolut, va să zică universală; când iubirea e, cearta e cu neputință”.

În 1879, într-o perioada de zbucium sufletesc, cu smerenie a scris următoarea rugăciune către Maica Domnului :

Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;

O, Maică Sfântă, pururea Fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină.

Speranța mea tu n-o lăsa să moară

Deși al meu e un noian de vină.

Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare – asupra mea coboară.

Străin de toți, pierdut în suferința

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.

Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința

Și reapari din cerul tău de stele,

Ca să te ador de-acum pe veci, Marie!