Este bine sau nu să fac avort? Avortul din perspectivă ortodoxă

Făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul a primit de la Acesta cel mai de preț dar: viața.

Deoarece trăim într-o societate secularizată, în care omul se declară au­tonom, eliminându-L pe Dumnezeu din creația Sa, adică din lume, dând uitării învățăturile Bisericii, întâlnim mame care-și abandonează copiii sau le suprimă viața încă din pântece, uitând că viața este un dar de la Dumne­zeu din care cauză nu avem dreptul să dispunem nici de viața noastră, nici de viața altora și nici de viața copiilor noștri.

Din nefericire, practicarea avortului o întâlnim de-a lungul istoriei ome­nirii. Credem totuși că în vechime nu era permisă întreruperea sarcinii de către medic, deoarece în jurământul lui Hipocrate, acesta mărturisește că nu va da femeii substanțe abortive, lucru normal, deoarece medicul este slujitor al vieții.

Atitudinea față de avort a oscilat de la o epocă la alta. Astfel, vechile societăți ale Greciei și Romei erau tolerante față de avort, Ia romani avor­tul putând fi făcut în orice perioadă a sarcinii.

La începutul secolului al XIX-lea, în America avortul era interzis după apariția mișcărilor fetale, pentru ca după aceea, atât în America cât și în Anglia, să fie permis numai în cazul în care era salvată viața mamei.

Mișcările feministe americane au introdus mai târziu conceptul de ma­ternitate voluntară, apoi, după-1960, pe cel de planificare familială, încer­când să tragă o linie de demarcație între viața sexuală și procreație, avortul reprezentând – în mod individualist – „pentru femei, singura posibilitate de control asupra corpului și destinului lor”.

În țara noastră, Codul penal din 1865 pedepsea provocarea avortului, la fel ca și Codul penal din 1937, care permitea totuși avortul în situația în care menținerea sarcinii ar fi amenințat viața femeii gravide și în situația în care unul dintre părinți era bolnav psihic și pericolul transmiterii acestei boli la noul născut era o certitudine.

În perioada dictaturii comuniste era condamnată cu privarea de liberta­te orice provocare ilegală a avortului. După anul 1989, aceste legi au fost abrogate, pe motiv că „erau în totală contradicție cu respectarea drepturi­lor omului”.

În prezent, avortul este autorizat până în a 22-a săptămână în Anglia, până în momentul nașterii în SUA și, începând din anul 1996 până în a 14-a săptămână în România.                                                                 ’

Dreptul persoanei la viață „este un drept natural al omului și privește atât propria viață, cât și posibilitatea de a da viață, adică de a procrea” iar „cadrul tradițional necesar pentru perpetuarea vieții este familia”.

Cum în Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este prevăzut nici dreptul de a procrea și nici obligația de a avea copii, s-a admis femeilor posibilitatea de a întrerupe cursul unei sarcini. „Și aceasta, pentru că într-o lume secularizată, întreruperea cursului sarcinii este văzută ca un drept al femeii de a refuza procrearea, sau, cum zic adepții mișcării feministe, este „dreptul femeii de a refuza îndeplinirea funcției sale reproductive naturale”, în virtutea „respectului datorat libertății individuale a femeii și a vieții sale private”.

Numai femeia are dreptul să dispună de trupul ei și să nu permi­tă nici unei alte persoane să intervină sau să hotărască asupra unei teme atât de personale ca cea a dispunerii de propriul trup. În opoziție totală cu acest mod de interpretare a noțiunii de „drept la viață”, se află aceia care condam­nă cu vehemență avortul, tocmai din respect pentru viață.

Deși Convenția Europeană a Drepturilor Omului declară că „dreptul fi­ecărei persoane la viață trebuie să fie protejat prin lege”, Comisia Europea­nă – un organism înființat în scopul respectării aplicării Convenției Euro­pene – apreciază „că acest text nu se referă și la copilul nenăscut”.

De ce oare dreptul la viață nu se referă și la copilul nenăscut? Pentru că în lumea secularizată „viața umană este adesea considerată – și tratată – ca un produs oarecare pe care îl putem crea la cerere și elimina din interes, ca în cazul avorturilor?. Sau pentru că nu există o părere unanimă în pri­vința momentului în care viitorul copil să poată fi socotit ființă umană, deci ființă însuflețită, cu viață, care poartă în el chipul lui Dumnezeu?

Pentru a răspunde la astfel de întrebări, trebuie să amintim că, excep­tând pe protopărinții noștri, Adam și Eva, care au fost creați de Dumne­zeu, omul vine pe lume din părinții săi. Imediat după zămislire, la nivelul oului (zigotului) rezultat, începe procesul de diviziune (segmentație), re­zultând la început două, apoi patru, opt, șaisprezece celule, ș.a.m.d., timp în care oul migrează spre cavitatea uterină (migrarea tubară a oului), unde va ajunge în aproximativ 8-12 zile de la data fecundației și unde se va fixa (nidația oului).

Perioada petrecută intrauterin de viitorul copil este împărțită în două etape:

a) etapa embrionară, în care nu are „aspectul unui germene uman, nu exteriorizează părți componente ale corpului”.

b) etapa fetală, în care capătă înfățișare umană.

Limita dintre aceste două etape este socotită de unii sfârșitul lunii a doua și începutul celei de a treia, iar de alții, sfârșitul lunii a treia. Începând de acum, distingem viitorului copil, fața, bărbia, nasul, ochii, la membrele superioare și inferioare apar degetele și embrionul capătă aspect uman.

Embriologii britanici propun ca etapa de dezvoltare a viitorului copil cuprinsă între momentul fecundării și până la nidația oului (primele 8-12 zile din momentul zămislirii) să poarte numele de pre-embrion. După ei, pre-embrionul nu reprezintă o viață individuală, ci numai „o masă de celu­le nediferențiate”. Separând astfel în mod nejustificat, începutul vieții de momentul zămislirii, se oferă posibilitatea ca în acest timp, experimentele științifice făcute pe embrioni să fie socotite legitime, iar avorturile provo­cate acum să-și piardă „aproape cu totul gravitatea morală”.

Susținătorii acestei teorii spun că fixarea oului în mucoasa uterină mar­chează „trecerea de la starea de pre-embrion Ia cea de embrion, trecerea de la o existență potențială la o existență umană actuală”, pentru care motiv socotesc că întreruperea sarcinii în faza de pre-embrion nu este avort.

Alții spun că este „irațională intenția de a da un statut embrionului, ca­re este un agregat de celule… refuzând în mod categoric ideea de «per­soană potențială» pentru embrion”. Atâta timp cât viitorul copil nu are înfățișare umană (embrionul), el poate fi socotit numai o bucată de carne pe care mama o poate îndepărta din corp așa cum ar îndepărta apendicele de exemplu.

Unii zic că „fătul devine om separat de persoana mamei sale numai atunci când poate avea existență de sine, adică o dată cu nașterea sa”, ceea ce ne face să tragem concluzia că „fiecare femeie are dreptul să-și omoare copilul cu câteva minute înainte de naștere”.

Nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului „nu prevede expres că viața începe în momentul concepției”.

Luându-se în considerare toate justificările enumerate pentru întreru­perea sarcinii, legile din numeroase țări au scos de sub incidența lor avor­turile, nemaisocotindu-le o crimă, „deoarece nu lezează sentimentele mo­rale ale societății, din moment ce sunt făcute de un număr atât de mare de femei”.

Susținându-se că viața viitorului copil începe din momentul în care ca­pătă înfățișare umană, majoritatea avorturilor se fac înainte ca viitorul co­pil să împlinească trei luni de viață, de la zămislire.

Este oare viitorul copil fără viață până la trei luni? Iată câteva mărturii:

Obstetricianul american Bernard Nathanson, care făcuse mii de avor­turi, s-a întrebat la un moment dat dacă este corect ceea ce face. Cercetând acest lucru cu cele mai modeme mijloace, a putut afirma în final că „fătul este persoană umană deplină”. Pentru a-și fundamenta această afirmație, medicul Nathanson a filmat avortul unui făt de trei luni și a realizat o videocasetă pe care a numit-o „Strigătul mut”, pe care se observă că fătul;

1. presimte amenințarea instrumentului ucigaș care-i va curma viața;
2. percepe pericolul, ceea ce îl face să se miște agitat, să-i crească frec­vența bătăilor inimii de la 140 la 200 și să-și deschidă larg gurița, ca într-un strigăt: strigătul mut.

Soții Wilke, medici obstetricieni americani afirmă că „avortul este cri­mă cu premeditare, iar din punct de vedere științific, nu se fundamentează cu seriozitate existența unei „secunde magice” înainte de care fătul a fost o bucată de came, iar după aceasta devine copil, om”.

Celebrul genetician francez Jerâme Lejeune, studiind cromozomii gâ­rnețului masculin și feminin care alcătuiesc oul (zigotul) și cercetând divi­ziunile succesive ale oului, ajunge la concluzia că „oul fecundat este cea mai specializată celulă de sub soare. Ea conține toată informația necesară pentru a produce viața umană”.

Prin urmare, recentele descoperiri ale embriologiei și ale geneticii au demonstrat că perioada aceea de 8-12 zile (pre-embrionul), care „era con­siderată o «fereastră», fie pentru întreruperea sarcinilor nedorite, fie pen­tru a permite experiențe asupra embrionilor, nu există”. Prin urmare, dacă viața începe odată cu zămislirea, înseamnă că distrugerea unui vi­itor copil oricând după concepere, „echivalează cu uciderea unei ființe omenești”.

Și Comitetul Consultativ Național de Etică din Franța a declarat că „ embrionul este o potențială persoană umană ”.

Specialiști ai Fundației internaționale a dreptului la viață afirmă că ,, ovulul fecundat, embrionul, pruncul, copilul, adultul, sunt simple stadii de evoluție și maturizare ale aceleiași vieți omenești, ale aceluiași om. Fi­ecare dintre noi a existat în întregime în ovulul fecundat, numai că acesta necesită hrană și timp pentru următoarele etape ale vieții sale ”.

Deci omul există ca Om din momentul conceperii sale până în momentul morții biologice, pentru care motiv orice intervenție, făcută în orice moment după zămislire, în scopul întreruperii vieții sale, constituie omucidere.

După învățătura Bisericii noastre, viața omenească nu începe la naște­re, ci la zămislire. Pe bună dreptate ginecologul C. Papadimitriou, profesor la Universitatea din Atena, spune că „avortul este întrerupere de viață; bio­logic, prin avort îndepărtăm viața unui embrion și nimeni nu are dreptul să pună capăt vieții nimănui – nici vieții altuia, nici vieții sale”.

De când este lumea, mamele creștine au conceput și au așteptat cu mare emoție venirea pe lume a fiecărui nou-născut, pe care l-au privit ca pe o bi­necuvântare a lui Dumnezeu, Femeia româncă și creștină și-a dorit căminul plin de farmecul și gingășia copiilor, căci aceștia sunt bucuria și mândria ei, îndreptățirea și rostul vieții sale.

În zilele noastre însă, tot mai mul­te femei refuză să mai fie mame, socotind că întreruperea sarcinii este un drept al lor, când, de fapt, este „un abuz de drept cu încălcarea drepturilor embrionului”. Cine le dă dreptul acestor „mame” să condamne la moarte ființe nevinovate, atâta vreme cât în aproape toată lumea s-a abolit pedeapsa cu moartea, tocmai pentru a se asigura respectarea dreptului la viață al omu­lui? Oare ele nu știu că omuciderea este un păcat strigător la cer? „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ” (Facere 4, 10).

Întreruperea sarcinii, care înseamnă ucidere cu premeditare, este un pă­cat foarte greu, pentru că, prin avort, se curmă viața unei ființe care poartă în sine chipul lui Dumnezeu și se răpește cel mai de preț bun dăruit omu­lui de Dumnezeu. De aceea, avortul este păcat atât împotriva lui Dumne­zeu, ca Izvor al vieții, cât și împotriva societății, condamnată la veștejire din lipsa noilor născuți.

Să nu ne lăsăm amăgiți de gândul că viața fără copii este mai liniștită și mai lipsită de griji. Întrebați-i pe cei fără copii, ajunși la apusul vieții și-i veți auzi cât regretă că și-au irosit zilele în singurătate și că sfârșitul vieții îi găsește sărăciți de bucuria pe care le-ar fi oferit-o copiii și nepoții.

Priviți în schimb la familiile cu mulți copii și veți vedea câtă bucurie le aduc în casă aceste ființe nevinovate și cât de mult întăresc ei legăturile su­fletești dintre părinți. Și mai este ceva: „când vine ceasul ca omul să trea­că dincolo de pragul acestei vieți, nimic din toate câte a agonisit aici nu-l însoțește în cealaltă lume… Un singur gând și o singură credință îi dau atunci tăria de a se putea desprinde de această viață: gândul și credința că se va întâlni „dincolo” cu părinții și copiii săi, cu cei care i-au dat viață și cu cei cărora el le-a dat viață pe acest pământ”.

Refuzul de a da viață, folosind practicile anticoncepționale sau opri­rea cursului vieții, este expresia unei mentalități secularizate, care a pier­dut sensul spiritual al existenței umane, reducând omul la un simplu produs biologic, fără să țină seama de chipul lui Dumnezeu din om. Acesta este motivul pentru care Biserica condamnă aceste practici și pentru care cei ce le săvârșesc vor da seamă înaintea lui Dumnezeu, în ziua înfricoșătoarei judecăți.

Cu toții suntem datori să sădim în sufletele nevinovate ale copiilor și ti­nerilor noștri valorile morale și frumusețile spirituale ale neamului nostru creștin, îndemnându-i să se simtă responsabili față de darul sfânt al vieții și față de întreaga creație.

Sursa: ,,Teologie si medicina pentru familie”, Dr. George Stan (o lucrare de mare valoare, pe care o recomand).