Tuberculoza pulmonară (TBC). Simptome, tratament, prevenire

tuberculoza-pulmonara-tbcTuberculoza pulmonară (TBC) este o boală infecto-contagioasă (transmisibi­lă), cunoscută din cele mai vechi timpuri și răspândită pe toată suprafața pământului. Ea afectează organismul în întregime, putând avea localizări multiple, dar localizarea cea mai frecventă este la nivelul plămânului (pes­te 80% din cazuri).

Boala este provocată de barilul tuberculozei (bacilul Koch), descope­rit de Robert Koch în anul 1882. Acest bacii nu se dezvoltă în natură, ci numai ca parazit în organismul uman și al unor animale și are o virulență (capacitate de multiplicare) și o patogenitate (capacitate de a da îmbolnă­viri) ridicate.

În mediul extern, bacilul Koch nu se dezvoltă și nu supraviețuiește de­cât un timp limitat (lumina solară directă îl distruge în 2-3 ore, căldura us­cată la 100° în 45 de minute, iar călcura umedă la 85° într-un minut).

Sursa de infecție o reprezintă în 95% din cazuri bolnavii de tuberculoză cu leziuni pulmonare deschise, deci cu bacilul Koch prezent în spută, iar în 5% din cazuri o reprezintă animalele bolnave (bovidee). Vacile bolnave de mastită tuberculoasă (tuberculoză a ugerului), răspândesc infecția prin laptele consumat nefiert și prin produsele lactate, bacilul Koch pătrunzând în organism pe cale digestivă.

Transmiterea infecției se face în peste 90% din cazuri pe cale aeriana, prin mecanisme diferite:

– prin „ploaia de picături bacilifere” (picături Flugge), constituite din mii de picături de spută pe care bolnavul le răspândește în jurul sau când vorbește, tușește sau strănută. în fiecare picătură pot exista între 20 până la 100 de bacili. Bolnavii tușitori răspândesc aceste picături în jurul lor pe o rază de aproximativ 80 cm. sau chiar mai mult și ele persistă în aer 5-10 minute, putând fi inhalate o dată cu aerul atmosferic.

– prin particulele de praf de pe jos sau de pe diferite obiecte pe care s-au depus baci Iii Koch din picăturile bacilifere amintite. Aceste particule de praf contaminate, în care bacilii Koch își mențin virulența 8-20 de zile, pot fi ridicate în aer și transmise la distanță prin curenții de aer și inhala­te în același fel ca și picăturile bacilifere, reprezentând cel mai frecvent mod de contaminare.

Trebuie spus că infecția cu baci Iul Koch nu este echivalentă cu îmbolnă­virea, 80-90% din populație se contaminează până la vârsta de 40-45 de ani, dar din cei infectați numai 1% fac o tuberculoză boală. Riscul de îmbol­năvire depinde de masivitatea contaminării, de durata și repetarea contactu­lui cu sursa de infecție și de rezistența organismului, care poate fi influența­tă negativ, în sensul scăderii rezistenței și favorizării îmbolnăvirii, de o serie de factori, dintre care amintim: factori economico-sociali (locuințe insalubre, umede, întunecoase și supraaglomerate, subalimentația și carențele în protei­ne și vitamine, alcoolismul, surmenajul fizic și intelectual, stress-ul etc.); bo­li infecto-contagioase anergizante (pojarul, tusea convulsivă, gripa); vârsta (vârste receptive 0-3 ani, pubertate, adolescență și tinerețe, vârstele înaintate); sexul (la femei receptivitate mai mare înainte de 35 de ani) etc.

La locul de pătrundere al bacililor Koch într-un organism încă neinfec­tat, după o incubație de 3-8 săptămâni, se dezvoltă o leziune inflamatoare („șancrul primar”), de unde bacilii Koch se propagă prin căile limfatice la ganglionii limfatici regionali, care se îmbolnăvesc de asemenea. Șancrul primar (sau „șancrul de inoculare”), împreună cu limfangita și adenopatia regională, formează „complexul primar”. Complexul primar, cu sau fără simptome clinice, constituie tuberculoza primară.

În majoritatea cazurilor, complexul primar se vindecă de la sine, se calcifică ganglionii afectați (se depun săruri de calciu). Dar vindecarea clini­că și anatomică a complexului primar, are în cazul tuberculozei un caracter special, deoarece în aceste leziuni, chiar calcificate, ale complexului pri­mar, rămân bacili vii și virulenți închistați, de obicei pentru toată viața in­dividului. Acești bacili condiționează persistența alergiei tuberculinice, despre care vom vorbi mai târziu.

Ganglionii limfatici calcificați constituie deci o barieră în calea răspân­dirii bacililor Koch în organism, tot procesul limitându-se la complexul primar. În cazul în care însă scade rezistența organismului, bacilii pot să depășească această barieră creată de organism în jurul lor și să pătrundă în sânge, putând astfel să ajungă în diferite organe, inclusiv în cel din ca­re au pornit. De exemplu, bacilii porniți dintr-un complex primar localizat în plămâni, după ce străbat mai multe bariere ganglionare, ajung în sânge, fiind vehiculați de acesta în tot organismul, putându-se fixa în diferite or­gane sau numai într-un organ, unde produc mici leziuni care pot să rămână în acest stadiu și să nu mai evolueze niciodată în viitor, sau pot să se re­deștepte – uneori după mulți ani de latență – și să dea leziuni distructive, progresive, uneori cu evoluție gravă. Totalitatea manifestărilor care înso­țesc reluarea activității bacilare în aceste însămânțări făcute cu ani înainte, poartă numele de tuberculoză secundară. Tuberculoza secundară are drept trăsături caracteristice: lipsesc diseminările hematogene (la distanță), leziunile se extind din aproape în aproape, au un caracter distructiv mai ma­re, dar rămân cantonate la organul afectat (din care cauză acest stadiu se mai numește și tuberculoză de organ), predilecția pentru vârsta adultă. Tuberculoza secundară reprezintă principala sursă de răspândire a bacili­lor Koch în mediu.

promotiile-saptamanii-la-emag

Prin urmare, infecția tuberculoasă se desfășoară pe o perioadă de ani sau zeci de ani, în două etape:

  1. etapa tuberculozei primare sau de primoinfecție — în linii mari spe­cifice pentru copii — se instalează ca o consecință directă a primoinfecției, prin mecanismele menționate. În această etapă se instalează alergia la tuberculină (IDR pozitiv) și o imunitate relativă (nu exclude îmbolnăvirea sau reîmbolnăvirea).

În majoritatea cazurilor, infecția rămâne în stare latentă (nu se manifes­tă), fără să producă boala ani de zile sau niciodată (până la 40-45 de ani se contaminează 80-90% din populație, dar din masa celor infectați numai 1% fac o tuberculoză-boală).

În alte cazuri, puține la număr, când infecția apare la un copil mic (0-3 ani), sau la un copil debil, cu rezistența organismului scăzută, sau infec­ția este masivă sau prelungită, apare boala sub variate forme: tuberculoze­le miliare sau granuliile, produse prin diseminarea hematogenă a infecți­ei bacilare, se caracterizează prin apariția de noduli cu diametrul de 1-10 mm., localizați în ambii plămâni și în alte organe (ficat, splină, rinichi etc.) sau numai în plămâni; meningita tuberculoasă, tuberculoza osteoarticulară, pleurezia bacilară etc.

  1. etapa tuberculozei secundare (ftizia), caracteristică vârstei adulte, se datorește fie reactivării focarului primoinfecției tuberculoase datorită unor factori care duc la scăderea rezistenței organismului, fie suprainfecțiilor din afară.

Tuberculoza pulmonară (TBC). Simptome

Formele manifeste ale tuberculozei primare sau secundare, prezintă o simptomatologie variată, constând din: febră sub fonna subfebrilității prelungite (37-37,5), inapetență (lipsa poftei de mâncare), pierde­re în greutate, astenie, transpirații (mai ales nocturne), tuse seacă sau tu­se cu expectorație mucopurulentă (în leziunile cavitare), spute hemoptoice sau hemoptizii (eliminarea – după tuse – de sânge pe gură, provenind din aparatul respirator), care în majoritatea cazurilor aduc pacientul la medic, dispnee etc.

Diagnosticul se pune pe baza examenului clinic, examenului radiolo­gie, examenului bacteriologic (punerea în evidență a bacilului Koch în spută, iar la copii în produsul de spălătură gastrică, pentru că aceștia nu știu să expectoreze), examen de laborator (leucograma, V.S.H. etc.).

Pătrunderea bacililor tuberculozei într-un organism neinfectat, determi­nă instalarea stării de alergie sau de reactivitate modificată a organismului față de însăși infecția tuberculoasă, reactivitate decelabilă prin reaefia la tuberculină (substanță extrasă din culturile de bacili Koch). Alergia se in­stalează după o perioadă de 4-6 săptămâni de la pătrunderea bacililor Koch în organism și constă pe de o parte într-o hipersensibilitate față de suprainfecții (și față de tuberculină), iar pe de altă parte într-o stare de imunitate relativă (nu exclude o suprainfecție, nici o reactivare la vârsta adultă, dar conferă bolii o evoluție cronică relativ benignă și durează atâta timp cât sunt prezenți bacili vii în organism).

Punerea în evidență a alergiei tuberculoase este mijlocul care ne ajută să aflăm dacă o persoană este sau nu infectată cu bacilul Koch, deoarece de cele mai multe ori infecția trece neobservată, pentru că nu produce tulburări evidente. Punerea în evidență a alergiei se face prin testări tuberculinice intradermice (TDR), care pun în evidență nu boala, ci numai prezența infecției tuberculoase în organism, fără să ne pennită să tragem nici o concluzie asu­pra stării de sănătate, boală sau rezistență a organismului infectat.

Intradermoreacția cu tuberculină (IDR) se practică de la vârsta de 2 luni până la vârsta de 25 de ani în focarele de tuberculoză, adică la contacți (copii în special), în colectivitățile de copii (creșe, cămine, școli), la copi­ii și tinerii programați pentru vaccinarea și revaccinarea antituberculoasă cu BCG).

Intradermoreacția cu tuberculină (IDR) are valoare diagnostică în copi­lărie, reprezentând pentru copii, ca și depistarea radiologică pentru adulți, un adevărat filtru, separând pe cei infectați de cei neinfectați. Celor infec­tați li se va face un examen complet, clinic, radiologie și de laborator, pen­tru a descoperi pe cei bolnavi, iar celor neinfectați li se va face vaccinarea antituberculoasă cu B.C.G. În jurul copiilor infectați vom găsi bolnavi care au fost sursă de infecție.

Intradermoreacția cu tuberculină (IDR) constă în injectarea pe fața an­terioară a antebrațului, intradermic, a 0,1 ml. cu diluție de tuberculină 1/10.000. Citirea rezultatului se face după 72 de ore, când putem constata:

  • o reacție negativă, când la locul injecției fie că nu apare nici o reacție, nici o modificare, fie că observăm numai un punct roșu la locul injecției. Aceasta înseamnă că persoana respectivă nu numai că nu este bolnavă, dar nici măcar nu a fost infectată cu baci Iul tuberculozei, pentru care motiv va fi vaccinată BCG, deoarece nu și-a constituit încă – prin infecție naturală – o stare de alergie, respectiv de imunitate.
  • o reacție pozitivă, când la locul injecției se formează o indurație, un nodul dermic, palpabil cu pulpa degetului, înconjurat de o zonă mai mică sau mai extinsă de eritem (înroșire a pielii, care dispare la apăsare). Diametrul indurației (nu al eritemului) se măsoară în milimetri, el putând fi mai mic de 10 mm sau mai mare de 10 mm.

La cei care diametrul indurației este mai mic de 9 mm, sunt considerați practic neinfectați și sunt de obicei vaccinați BCG.

Preșcolarilor la care diametrul indurației este mai mare de 10 mm și elevilor la care diametrul indurației este mai mare de 15 mm, li se practică și un control radiologie; dacă se constată modificări radiologice, se aplică chimioterapie, iar dacă nu, chimioprofilaxie. Alta este situația copilului mic (0-3 ani), la care orice reacție pozitivă la tuberculină poate fi tratată ca o primoinfecție recentă și tratată ca atare.

Prin urmare, fiecare dintre noi putem face parte din una dintre următoa­rele categorii: a) neinfectați cu bacilul Koch; b) infectați, dar sănătoși și c) infectați și bolnavi.

Tuberculoza pulmonară (TBC). Tratament

Până la mijlocul secolului al XX-lea, tratamentul tuberculozei pulmo­nare se baza pe „cura igieno-dietetică” și de repaus (sau „cura sanatorială”), care era socotită „prima măsură hotărâtoare în tratamentul tuturor lo­calizărilor evolutive ale tuberculozei”, având drept scop consolidarea for­țelor de apărare ale organismului.

Descoperirea a numeroase preparate tuberculostatice (au acțiune inhibi­toare asupra înmulțirii bacilului Koch) între anii 1944-1952 (streptomicina, acidul paraaminosalicilic (PAS), hidrazida acidului izonicotinic (H1N) și după aceea, a făcut ca vechile metode de tratament să rămână pe un plan secundar, „chimioterapia putând să ducă la vindecarea tuberculozei chiar și în absența curei sanatoriale, în condiții ambulatorii și în mediul de via­ță obișnuit.

Dintre numeroasele chimioterapice antituberculoase, s-au selecționat, datorită eficacității și toleranței, în special izoniazida (HIN), rifampicina, etambutolul și streptomicina; celelalte chimioterapice (kanamicina, cicloserina etc.) se folosesc în caz de intoleranță sau chimiorezistență față de preparatele majore.

Tratamentul tuberculozei trebuie să fie precoce, continuu și individuali­zat, datorită particularităților fiecărui caz (chimiosensibilitatea germenilor, toleranță față de medicamente, formă clinică, vârstă etc.). Pentru preîntâm­pinarea apariției chimiorezistenței germenilor, se folosesc în asociație, cel puțin două tuberculostatice active. Tratamentul durează 9-12 luni, obținându-se vindecări clinice durabile în peste 80% din cazurile corect tratate.

Vorbind despre tratament, trebuie să amintim că o problemă deosebi­tă o reprezintă instalarea unei rezistențe a bacililor față de medicamente­le antituberculoase, cunoscută sub numele de chimiorezistență. Bacilii se „adaptează” la medicamentele antituberculoase, iar în unele cazuri se ob­servă chiar o „dependență” a bacililor, în sensul că ei nu se mai pot dezvol­ta decât în prezența antibioticului respectiv. Această rezistență secundară unor tratamente incorecte (insuficiente, neregulate) are o semnificație prognostică mai gravă, deoarece creează dificultăți în tratarea și negativarea bolnavilor.

În afara rezistenței secundară unor tratamente incorecte, se constată și cazuri de rezistență primară, prezentă în 6-10% din cazuri, la bolnavi care n-au fost tratați înainte cu medicamente antituberculoase. Îmbolnăvirea cu astfel de baciii, are în general o influență minimală asupra eficienței trata­mentului, datorită utilizării în asociație a 3-4 tuberculostatice.

Cura igieno-dietetică. Repausul la pat este indicat la bolnavii febrili, la cei cu boli asociate sau care prezintă complicații (hemoptizie, pleurezie etc.). Cura de repaus este relativă la bolnavii care se ameliorează rapid sub chimioterapie.

Se mai recomandă: alimentație echilibrata, vitaminoterapie (B1, B6, B12, C, K) obligatorie în cursul proceselor evolutive. Este indicată cultura fizică medicală, psihoterapia, terapia ocupațională, în scopul facilitării re­adaptării funcționale și recâștigării capacității de muncă.

Tratamentul simptomatic urmărește combaterea febrei, tusei, transpira­țiilor nocturne, insomniei etc.

Tratamentul tuberculozei este de competența medicului ftiziolog.

Prevenirea tuberculozei pulmonare (TBC):

  • una din măsurile de profilaxie o reprezintă depistarea bolnavilor (ei reprezintă sursele cele mai importante de răspândire a bolii) și tratarea lor, pentru că un tratament corect duce la suprimarea surselor de infecții recen­te sau cronice în 4-6 luni, în 95 până la 100% din cazuri.

Pe cat posibil, depistaiea bolnavilor trebuie făcută cât mai aproape de momentul imbolnăvirii lor, înainte ca ei să-și contamineze contacții. Pen­tru aceasta, este necesar să se facă populației examene microradiofotografice (MRF) de masă, o dată la 2 ani.

  • chimioprofilaxia cu HIN nu se adresează surselor de infecție, ci nu­mai persoanelor cu risc crescut de îmbolnăvire (contacții, hiperergicii recenți, cu IDR al cărui diametru este mai’ mare de 15 mm până la 14 ani și cu IDR al cărui diametru este mai mare de 20 mm după 14 ani și celor că­rora, la efectuarea MRF li s-au depistat leziuni minime ftiziogene). Chimi­oprofilaxia constă în administrarea ambulatorie de HIN (hidrazida acidului izonicotinic), cel mai eficace. Durata tratamentului cu HIN este de 6 luni.
  • vaccinarea BCG, pusă la punct de savanții francezi Calmette și Guerin în anul 1921, are rolul de a preveni îmbolnăvirile de tuberculoză a persoane­lor receptive, dar nu prin inactivarea bacililor (ca în chimioprofilaxie), ci prin întărirea rezistenței specifice a terenului receptiv, căruia îi conferă – în mod artificial – o rezistență sau imunitate crescută față de infecția tuberculoasă.

Vaccinarea BCG se aplică tuturor nou născuților în primele 10 zile de la naștere și copiilor și tinerilor până la 25 de ani, la care IDR este negativă.

  • examinarea periodică a persoanelor care vin în contact cu copiii (pro­fesori, personal sanitar ).
  • dezinfecția focarului și educația sanitară a populației.
  • măsuri pentru a împiedica răspândirea produselor contagioase care provin de la bolnav (spută, urină, fecale, secreții purulente). Bolnavul va fi educat să nu expectoreze decât în scuipătoarea sa, să tușească în batista sa, să folosească numai lenjeria sa, tacâmurile și obiectele personale, care vor fi dezinfectate după folosire.
  • nu se permite folosirea laptelui crud, a smântânii, brânzei, provenite fie la vacile bolnave de mastită tuberculoasă (tuberculoză a ugerului).

Sursa: ,,Teologie si medicina pentru familie”, Dr. George Stan (o lucrare de mare valoare, pe care o recomand).

VREAU SĂ TE ROG CEVA: Dacă ai găsit erori în acest articol, sau dacă apreciezi că sunt necesare înlocuiri sau completări, te rog să nu eziţi să mă anunţi. Părerea ta contează foarte mult pentru mine, în primul rând pentru că eşti cititorul meu, iar în al doilea rând pentru că mă va ajuta să îmbunătăţesc articolul, spre a-l face cât mai util pentru tine şi ceilalţi cititori. În josul paginii ai un formular pentru comentarii, unde îţi poţi expune părerea. Îţi mulţumesc şi aştept cu interes părerea ta!

Ți-a plăcut acest articol? Abonează-te și la următoarele gratuit:
Adresa ta de email:

Ion Bogdan Popa

Român creștin ortodox, blogger la Chibzuintza.ro, tata a trei copii, pasionat de internet, optimist, .....

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *