Surditatea copilului

surditatea-copiluluiSurditatea adultului, deși reduce posibilitățile acestuia de comunicare cu mediul socio-profcsional înconjurător, nu determină niciodată consecin­ța atât de grave ca la copil, deoarece surditatea copilului – fie că survine la naștere, fie în prima copilărie – influențează profund formarea sa intelectu­ală și psihologică. La copii, scăderea sau absența auzului se poate însoți de întârzieri sau de tulburări de vorbire, care pot ajunge până la surdomutism.

Surditatea copilului poate să apară în cursul vieții intrauterine sau după naștere. În viața intrauterină se pot produce aplazii ale urechii, nervi­lor și centrilor auditivi urmate de surditate. De asemenea, urechea poate fi afectată datorită diverselor noxe exercitate asupra femeii gravide, mai ales în primele 3 luni de sarcină, ca: intoxicații (substanțe abortive, alcoolis­mul), infecții (luetică, rubeolică), traumatisme obstetricale etc.

După naștere, scăderea sau pierderea auzului poate fi provocată de lip­sa de igienă a copilului, inflamațiile diverselor segmente ale urechii (oti­tele medii catarale și supurate), ale sistemului nervos central (meningoen­cefalitele virotice sau bacteriene), sau ale rinofaringelui (deviațiile de sept, vegetațiile adenoide etc.), intoxicații medicamentoase cu substanțe ototoxice (streptomicină, kanamicină, neomicină), traumatisme craniene (atât de frecvente la copii) etc.

Surditatea sugarului și a copilului mic poate rămâne mult timp nedepis­tată, dacă nu există leziuni vizibile (malformații, tumori ale urechii exter­ne). În aceste cazuri, doar supravegherea atentă din partea părinților (unii copii compensează deficiența auzului cu alte simțuri, ca văzul, pipăitul) și întârzierea apariției vorbirii, pot atrage atenția asupra deficitului auditiv. La copiii mai mari, care merg la grădiniță sau la școală, scăderea auzului devine evidentă atât pentru copil cât și pentru anturaj.

În privința tipului surdității, aceasta poate fi de transmisie, de percepție sau mixtă.

Surditățile accentuate, bilaterale și precoce, se însoțesc de tulburări în vorbire și scris. Datorită scăderii sau absenței auzului și dificultății de expri­mare, copilul surd – neajutorat de cei din jur – se integrează greu în colecti­vitate, devenind timid, retras, bănuitor, iar anturajul i se pare străin și ostil. Este indicată internarea acestor copii în grădinițe și în școli speciale.

Diagnosticul de surditate, care este cu atât mai dificil cu cât vârsta co­pilului este mai mică, trebuie stabilit cât mai precoce.

Tratamentul surdității depinde de afecțiunea cauzală. Prin tratament se urmărește să se restabilească integritatea anatomică și funcțională a aparatului acusticovestibular și educarea vorbirii copilului. Surditățile de transmisie se ameliorează prin protezare, care trebuie începută cât mai devreme, pentru a le permite copiilor dezvoltarea normală a limbajului și a intelectului.

Ca și protezarea, educarea copilului hipoacuzic și a celui surd, trebuie începută cât mai devreme (de la vârsta de 1-2 ani). De problema copii­lor surzi se ocupă logopezii și ortofoniștii.

Sursa: ,,Teologie si medicina pentru familie”, Dr. George Stan (o lucrare de mare valoare, pe care o recomand).

VREAU SĂ TE ROG CEVA: Dacă ai găsit erori în acest articol, sau dacă apreciezi că sunt necesare înlocuiri sau completări, te rog să nu eziţi să mă anunţi. Părerea ta contează foarte mult pentru mine, în primul rând pentru că eşti cititorul meu, iar în al doilea rând pentru că mă va ajuta să îmbunătăţesc articolul, spre a-l face cât mai util pentru tine şi ceilalţi cititori. În josul paginii ai un formular pentru comentarii, unde îţi poţi expune părerea. Îţi mulţumesc şi aştept cu interes părerea ta!

Ți-a plăcut acest articol? Abonează-te și la următoarele gratuit:
Adresa ta de email:

Ion Bogdan Popa

Român creștin ortodox, blogger la Chibzuintza.ro, tata a trei copii, pasionat de internet, optimist, .....

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *