Rabia: rabia la animale, rabia la om

rabia-om-animaleRabia (turbarea) este o boală infecțioasă acută, produsă de virusul rabic, specifică animalelor (câini, lupi etc.), care se transmite ocazional de la animale la om, de obicei prin mușcătura animalului turbat și care are o evoluție rapidă și invariabil mortală.

Virusul rabic a fost descoperit de Pasteur, care a creat și primul vaccin antirabic (1884). Virusul rabic are o rezistență scăzută în natură, fiind inactivat de lumina solară, de radiațiile ultraviolete sau de căldură (moare după 30 de minute la 60 de grade). Rezistă ceva mai bine la uscăciune și la temperaturi joase.

Boala este răspândită aproape pe tot globul, excepție făcând două con­tinente (Australia și Antarctica), câteva țări insulare (Anglia, Noua Zeelandă, Hawai, Cipru) și țările scandinave, unde a fost eradicată și, grație mă­surilor luate, situația este menținută ca atare.

Rezervorul de virus îl constituie numeroase animale sălbatice (vulpi, lupi, bursuci, nevăstuici, dihori, vidre, șobolani, șoareci, iepuri etc.) și ani­male domestice (câine, pisică și, foarte rar, bovine, cabaline, porcine). Se constată o extindere a rabiei Ia animale în toată Europa (30-60% din vulpi sunt afectate).

Cazurile de rabie Ia om sunt sporadice.

Calea de transmitere. Rabia este transmisă la om prin mușcătura ani­malului turbat, care conține în saliva lui virusul rabic, pe care-l inoculea­ză odată cu saliva. Saliva poate infecta omul și dacă ajunge în contact cu o leziune prealabilă a pielii sau mucoaselor (lingerea unei zgârieturi proas­pete, zgârietura cu unghia de pisică etc.). Virusul rabic se elimină, de asemenea, prin urina și prin laptele animalelor turbate, dar infecția omului cu aceste materiale este practic excepțional realizabilă.

Virusul rabic se elimină prin salivă încă din perioada de incubație, ceea ce înseamnă că animalul este contagios înainte de apariția primelor semne de boală, cu aproximativ 5-7 zile și până decedează. Prin urmare, durata contagiunii în cazul unui animal bolnav, se suprapune peste ultimele 10-14 zile de viață.

Receptivitatea la rabie este generală, indiferent de vârstă și sex. Numai o parte din persoanele mușcate de animale turbate fac rabia. Îmbolnăvirea de rabie depinde de doza infectantă de virus, de numărul mușcăturilor, de profunzimea lor și de sediul lor (cele mai periculoase sunt mușcăturile la față și gât). Se consideră că omul deține un grad de rezistență la rabie, de­oarece 70% din persoanele mușcate de animale turbate nu fac rabie, chiar dacă nu sunt vaccinate.

După rabie nu apare imunitate, deoarece boala duce invariabil Ia moarte.

Virusul rabic, introdus în organism printr-o poartă de intrare cutanată (mușcătură, plagă infectată), se fixează rapid (1-2 ore) pe terminațiile ner­voase din plagă și de aici se deplasează spre sistemul nervos central prin nervii periferici, cu o viteză de 3 mm./oră.

Rabia la animale

Turbarea la câine

Incubația variază între 14 și 60 de zile, dar poate fi și mai lungă (6-8 luni).

Turbarea la câine, ca și la om, poate evolua sub două forme: forma fu­rioasă și forma paralitică.

Forma furioasă se observă mai des la câine, care devine agitat, nu doar­me, fuge de acasă, rătăcește peste tot, nu mănâncă ce i se oferă, dar ingeră lucruri necomestibile (lemne, cărămidă etc.), are accese de furie în care mușcă tot ce-i iese în cale și chiar pe stăpân, se repede după obiecte imagi­nare și este aproape insensibil la durere.

Câinele turbat are un lătrat carac­teristic, are tulburări de deglutiție și nu prezintă hidrofobie (hidrofobia se întâlnește numai la om). După 2-3 zile de agitație, urmează o perioadă de paralizie și animalul moare în aproximativ 5 zile de la primele manifestări.

În forma paralitică, animalul este trist, falca căzută, saliva se scurge abundent în afară și câinele își freacă botul de pământ sau îl șterge cu laba, dând impresia că are un corp străin care-l supără în faringe. Boala evolu­ează repede către moarte în 2-3 zile.

Rabia la vulpi

Rabia la vulpi se manifestă în mod deosebit, cu schimbări de caracter: ele intră în sate, pierd teama de om și nu se sperie de tentativele de a le prinde, pentru ca să muște fără preaviz. Primele victime sunt câinii, care sunt asmuțiți împotriva lor, dar și oamenii care le prind și le sacrifică pen­tru blana lor (risc de infecție pentru cei care le prind).

Rabia la lupi

Rabia la lupi este socotită printre cele mai periculoase, deoarece muș­căturile de lup, prin profunzimea lor, sunt cele mai grave, riscul de apari­ție a rabiei după mușcăturile de lup turbat fiind de 47-50%. Și lupul suferă schimbări de comportament: devine agitat, își schimbă locui și vagabon­dează, putând parcurge sute de kilometri până moare. Pe tot parcursul ata­că și mușcă, făcând zeci de victime.

Rabia la pisică

Rabia la pisică seamănă cu cea de la câine, făcând ca pisica să pără­sească domiciliul în perioada de agitație sau să devină agresivă etc., faza de paralizie evoluând mai rapid către deces.

Rabia la om

Incubația este în medie de 20-60 de zile. Au fost descrise și incubații mai lungi, de peste 1 an. Incubația este cu atât mai scurtă, cu cât cantitatea de virus inoculat este mai mare, precum și în cazul plăgilor aflate în apro­pierea capului (față, gât), când incubația este de 10-14 zile.

Perioada de invazie (prodromală) este scurtă, între 2 și 4 zile. În această perioadă, bolnavul prezintă modificări de caracter, dureri de cap, indispo­ziție, iar la nivelul rănii de inoculare apar amorțeli, furnicături sau dureri intermitente. Bolnavul are o sensibilitate deosebită fața de lumină și zgo­mote, o voce răgușită, dificultăți la înghițire și dispare apetitul.

Perioada de stare. în această perioadă apar două simptome care sunt proprii doar turbării la om: hidrofobia, adică teama de a înghiți apă, și aerofobia, adică teama față de curenții de aer, determinate de contractura du­reroasă a musculaturii faringiene, la orice încercare de a bea apă sau de a înghiți, sau Ia suflarea unui curent de aer peste figura bolnavului. Nu numai încercarea de a bea, dar chiar numai vederea apei sau auzul picăturilor de apă care cad într-un vas, provoacă crize de neliniște și convulsii. Deși chi­nuit de sete, bolnavul nu poate sorbi nici o picătură dc apă. Imposibilitatea de a înghiți este deopotrivă atât pentru alimentele solide cât și pentru cele lichide. Crizele convulsive pot fi provocate și de un curent de aer sau chiar de simpla suflare de aer din gură a unei persoane. Auzul bolnavului devine excesiv de fin, mirosul este exagerat, lumina îl supără, vocea este răgușită, are insomnie, apar halucianții, este agitat, furios și, neputând înghiți, sali­va îi curge din gură.

În 2-4 zile bolnavul devine indiferent, somnoros și în­tră în comă, decesul survenind în maxim 7 zile de la debutul bolii. Bolna­vul moare din cauza tulburărilor circulatorii și respiratorii. Nu se știe până acum nici un caz de vindecare a vreunui bolnav de turbare.

Tratament. Bolnavul de rabie este izolat la spital într-o cameră indivi­duală, unde, la nevoie, în cazurile de agitație mare, este imobilizat la pat. Toate obiectele atinse de bolnav și contaminate cu saliva lui, vor fi sterili­zate, dezinfectate sau distruse. Nu există tratament curativ. Întregul efort terapeutic urmărește calmarea bolnavului (clorpromazină, morfină etc.).

Profilaxia este singura salvare posibilă a celor infectați cu virus rabic. Prima măsură care trebuie luată la orice mușcătură de animal sau leziune tegumentară atinsă de saliva unui animal suspect de a fi turbat, este spă­larea abundentă cu apă și săpun, pentru a îndepărta saliva de la mușcătura animalului. Se va dezinfecta apoi cu alcool de 60-70°, sau cu tinctură de iod sau cu bromocet în soluție de 1% etc.

O altă măsură este educația populației, în special a copiilor, de a evita contactul direct cu animale necunoscute și împiedicarea circulației libere a câinilor. Câinii de curte și de apartament trebuie să fie vaccinați antirabic.

Dacă animalul care a mușcat este cunoscut, sănătos, nu trebuie omorât, ci pus sub observație timp de 10-14 zile și dacă în acest timp rămâne sănă­tos, înseamnă că animalul nu a avut rabie și deci rana nu prezintă riscul de apariție a rabiei. În acest caz nu se face vaccinarea antirabică. In schimb, se face imediat ser antirabic, urmat de vaccinare antirabică, dacă anima­lul pus sub observație prezintă semne (sau este suspect) de rabie, sau dacă animalul este necunoscut sau a dispărut, sau dacă animalul care a mușcat este sălbatic (vulpe, lup etc.).

Profilaxia specifică, cu ser antirabic și vaccin antirabic, va fi decisă numai de medicul specialist (la centrul antirabic de la un spital de boli infecțioase).

Sursa: ,,Teologie si medicina pentru familie”, Dr. George Stan (o lucrare de mare valoare, pe care o recomand).

VREAU SĂ TE ROG CEVA: Dacă ai găsit erori în acest articol, sau dacă apreciezi că sunt necesare înlocuiri sau completări, te rog să nu eziţi să mă anunţi. Părerea ta contează foarte mult pentru mine, în primul rând pentru că eşti cititorul meu, iar în al doilea rând pentru că mă va ajuta să îmbunătăţesc articolul, spre a-l face cât mai util pentru tine şi ceilalţi cititori. În josul paginii ai un formular pentru comentarii, unde îţi poţi expune părerea. Îţi mulţumesc şi aştept cu interes părerea ta!

Ți-a plăcut acest articol? Abonează-te și la următoarele gratuit:
Adresa ta de email:

Ion Bogdan Popa

Român creștin ortodox, blogger la Chibzuintza.ro, tata a trei copii, pasionat de internet, optimist, …..

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *